Alb

Ilustrație de Adela ȘerbanDe când mă ştiu, am visat vise albe. Visam să zbor prin albul imaterial şi imaculat al norilor, pe care mi-l doream ca veşmânt. Iar uneori, pe când stăteam pe pajişti verzi împletind cununi de flori albe, un unicorn alb ca luna venea să-şi culce capul în poala mea.

Urăsc zăpada, am urât-o mereu, însă în vise învăţasem s-o iubesc. Îi iertam totul pentru ca era atât de albă şi de pură, pentru că fulgii căzând mi se topeau pe gene împodobindu-le cu mii de oglinzi. Ţineam ochii întredeschişi şi vedeam în ele mereu acelaşi alb multiplicat la infinit.

Iubeam tot acest alb din vechile vise, visate, închipuite, trăite, şi mi-l doream al meu, să mă înveşmântez în lumină…

Nu mai ştiu dacă noaptea în care am înţeles că trebuie să-l uit s-a petrecut aievea sau tot într-un vis. Știu numai că aș vrea s-o șterg din toate calendarele timpului și ale viselor, să nu mai atingă pe nimeni, vreodată, cu suflarea ei rece.

Rana s-a vindecat… dar cicatricea doare uneori, în nopțile în care lumina lunii amintește albul viselor pierdute pe vecie… Și numai gândul că le-am jertfit iubirii mai poate fi balsam acestei dureri istovitoare.

Însă într-una din acele nopți adânci, unicornul a venit din nou. Cred că nu observasem niciodată ce negri și adânci sunt ochii lui…dar oare erau ei astfel, sau eu vedeam pretutindeni doar culoarea nopții ce mă bântuia? Mi-a spus că a venit doar să-și ia rămas bun înainte de a pleca pentru totdeauna din visele mele. Mă durea, mă durea până la sânge acest bun rămas, aș fi dat orice să nu plece, dar știam că nu-l pot opri, eu alesesem să fie astfel, de aceea poate mă și durea atât. Mă durea cu atât mai mult cu cât nu meritam această suferință, mă durea cu atât mai mult cu cât nu aveam dreptul să mă doară.

I-am cuprins gâtul cu brațele ascunzându-mi fața în coama lui de mătase, căci nu mai puteam suporta să văd lacrimile de argint ce-i curgeau din ochi. Aș fi vrut să plâng în hohote, dar nici un sunet nu ieșea de pe buzele mele înghețate. Abia într-un târziu am șoptit cu greu ”Iartă-mă, te rog. Din iubire…” M-am oprit, căci nu-mi recunoscusem vocea. Am încercat să continui, dar el nu m-a lăsat.

”Din iubire ar fi trebuit să mă ai, nu să mă pierzi. Mă voi întoarce în ziua când vei înțelege.”. Apoi s-a făcut nevăzut, iar eu am căzut pradă unui somn adânc ca moartea.

Cu greu am deschis ochii în zori, iar efortul de a-mi ridica pleoapele grele ca pământul a fost răsplătit doar cu imaginea unui cer plumburiu. Ninsese peste noapte și totul era alb ca în visele mele pierdute. Știam că era semnul de bun rămas al unicornului…dar tot atunci am înțeles că albul nu poate fi nici alungat, nici uitat, nici ucis, că florile primăverii, spuma valurilor mării și lumina lunii vor fi mereu la fel de albe și am știut că în fiecare iarnă zăpada pe care o urăsc va cădea din nou, pedepsindu-mă cu tot argintul ei imaterial pentru îndrăzneala de a fi vrut să ucid Albul Fără Sfârșit, Cel Care Nu Poate Fi Niciodată Ucis.

 

Publicată în revista “Altfel” nr 20 / decembrie 2000

Publicată în volumul “Amintirile Mării” – Editura Moroșan, 2003

Ilustrație de Adela Șerban

    

© Toate drepturile aparțin autorului.
Orice reproducere parțială sau totală a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *