Home » ...ȘI ALTE ARTE » Literatură » Cărți publicate » Amintirile Mării

Amintirile marii O CARTE PENTRU ÎNTOARCEREA LA GRAȚIE ȘI TANDREȚE

Volumul de proză scurtissimă Amintirile mării al Elenei Măruță se constituie încă de la începutul lecturii într-o capcană benignă pentru cititorul grăbit. În cele cu puțin peste 100 de pagini, cele 72 de texte care compun volumul ar presupune o accelerare a actului lecturii, dacă am avea de-a face cu proză sau cu poem în proză, după o privire superficială peste ansamblul construcției. Nimic mai departe de adecvarea la tipul de scriere practicat de Elena Măruță, căci aproape în fiecare element al ansamblului său se simte o tensiune: efortul pentru păstrarea emoției clipei și, imediat, eliberarea din acest efort. Este o apropriere a unei tehnici scriitoricești foarte moderne care previne în cititor tocmai accelerarea lecturii, o superficialitate de nedorit.

Ce scrie, deci, Elena Măruță?

Dacă am face o listă de conținut, tematică, am vedea că Amintirile mării ridică la subiect obiecte ușor de găsit într-o plimbare pe plajă: scoici sfărâmate, pescăruși, grăunțe de nisip, frunze, alge, pietre – am ales dintre recurențele concretului – însă și vise, fantasme, amintiri, fragmente de povești, parabole și fabule – am ales dintre recurențele imaginarului. Autoarea unește în subiect toate aceste obiecte printr-o scriere care presupune fie monolog interior, fie un dialog imaginat, fie un discurs care baleiază între basmul cu animale sau secvențele cinematografice ale sf-ului de contact. Căci, per ansamblu, ceea ce face Elena Măruță în multe dintre textele sale este să intre în contact cu realitatea, din nou și din nou. Stăpână pe realitatea sa fiindcă o (de)scrie, Elena Măruță și-o comunică pe tonul potrivit, iar „potrivit“ aici are sens în primul rând de „liniștit“. Iată, deci, de ce o lectură accelerată a Amintirilor mării ar fi nepotrivită.

Odată intrat în starea desemnată ca propice liniștii, lectorul textelor Elenei Măruță are libertatea neîngrădită să aleagă un traseu de înțelegere – iar cel pe care îl recomand ar fi un traseu al rezonanței. Într-un fel, Amintirile mării nu aduc nimic nou, însă după obținerea liniștii de mai sus, nu în noutate constă plăcerea lecturii. Rezonanța tocmai de asta are nevoie, de o găsire a aceleiași lungimi de undă, de o creștere a amplitudinii (de receptare, de conștientizare), aș risca să spun că Elena Măruță găsește tocmai locul comun și îl re-descrie până la a-l rescrie, cu un ritm propriu al textuării care o menține între poem și proză, într-o delicioasă ambiguitate. Ar fi atât de ușor să se citească Amintirile mării ca un catalog de motive ale ingenuității până la naivitate, ale melancoliei până la depresie, ale nostalgiei în luptă cu uitarea! Cred că acest catalog ar fi a doua inadecvare a lecturii posibile pe volumul Elenei Măruță. Este drept că în cele 17 planșe în creion ale Adelei Șerban, folosite ca ilustrație la text, se sugerează concentrarea tocmai pe anumite simboluri „de catalog“ exoteric, însă nu aș merge până la a trece în ezoteric nici dacă am fi avut 22 de planșe, nici nu cred că autoarea volumului este o adeptă a vreunei doctrine ce explică văzutul printr-un nevăzut perceput doar de inițiați. Ceea ce produce primul efect de lectură în Amintirile mării este tocmai echilibrul, lipsa de emfază, îndepărtarea elegantă de orice enormitate și stridență. Cartea Elenei Măruță este o scriere grațioasă în căutarea – fie în amintire, fie în imaginație – și comunicarea unei clipe de tandrețe. De aceea, dacă lectorul nu se grăbește de-a lungul celor 72 de texte ale volumului, orice enunț al autoarei care urcă într-o recuperare lirică pe „cărarea infinită desenată pe mare de lumina lunii pline și două fire de nisip rămase să se iubească etern, îmbrățișate într-o lacrimă de fericire“ (p. 37), acestui lector nu i se va părea nimic exagerat în scrisul enunț.

Amintirile mării este un semn personal pe care Elena Măruță îl pune între literele românești, un semn pus împotriva curentelor anti-lirice și exhibiționist-biografiste. Se poate spune că farmecul unei scrieri ca Amintirile mării constă tocmai în a-temporalitatea sa, în fuga de modele literare, în trecerea cu vederea a modelelor de comportament bazate pe grabă, noutatea cu orice preț și consum – fie acesta și de text literar.

Mai există un merit al volumului Amintirile mării și este întrucâtva un rezultat cumulat al celor de mai sus: Elena Măruță construiește aici o lume de o coerență inextricabilă, într-un timp subiectiv ce trece, prin lectură, înspre cititor, fapt ce permite în cele din urmă o întoarcere, o re-lectură. Amintirile mării este, altfel spus, o carte propice meditației, deși nu se introduce ca atare. Elena Măruță are dreptate când scrie (p. 112) că „cei care au prea mult bine și frumos, prea multă iubire și lumină de dăruit celorlalți rămân întotdeauna singuri“.

Cu o carte ca Amintirile mării, nici Elena Măruță și nici cititorii săi nu vor mai fi niciodată singuri.

Cătălin Badea-Gheracostea

=======

Publicată la Editura Moroșan, 2003

ISBN 973-85954-4-4

Grafica: Adela Șerban

Cartea poate fi achiziționată din magazinul online CărțileVieții.ro

 

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *