Home » ...ȘI ALTE ARTE » Literatură » De scoică sfărâmată

de_scoica_sfarimata_adela_serbanÎți amintești?… Odată te-am rugat să mă lași să plâng în brațele tale. Vroiam să-mi strâng puținul trup lângă inima ta și să suspin ca o frunză veștedă de toamnă. Fără nici un motiv anume sau poate pentru că mi-era crucea prea grea. Dar m-ai alungat și ți-am promis că niciodată de atunci nu mă vei mai vedea plângând.

Și mi-am ținut făgăduința. Tu poate ai uitat ziua aceea. Eu însă n-o voi uita niciodată, așa cum s-a săpat în mine începând să dăltuiască basoreliefuri de tristețe.

Plecam de acasă când tu nu erai și mă duceam pe stânca aceea singură ca mine… să fiu doar eu și marea și scoicile moarte… Mă întorceam târziu, cu pleoape plecate în fața privirii tale dușmănos-bănuitoare. Niciodată nu m-ai întrebat de unde veneam. Nu voi ști niciodată dacă din mândrie nu întrebai sau poate pentru că pur și simplu nu te durea. Dar îmi doream dureros să întrebi. Ca să-ți ofer tăcerea drept răspuns. Sau să te întrebi. Ca să găsești ca răspuns aceeași tăcere care speram ca într-o zi să te facă să vrei să vezi unde duc urmele de pași desculți lăsate pe nisip.

Îmi imaginam că, dacă ai fi ajuns vreodată pe vârful acelei stânci bătrâne ca pământul și în locul tainei abjecte pe care ai fi venit să o cauți ai fi găsit doar puritatea amară a plânsului izgonit, Îngerul Lacrimilor ar fi risipit într-o clipă lacătul greu cu care ți-ai închis inima. Și odată ce ai fi ajuns acolo, nici unul dintre noi nu s-ar mai fi întors în lumea care ne-ar fi crezut pierduți, răpiți de mare sau furtună… și povestea noastră ar fi reînceput iar și iar, de acolo, scrijelită pe nisip cu schelete de pești.

Te-am așteptat mereu, întinsă pe stâncă, cu fața spre mare și pletele amestecate cu scoici ucise, crezând că aud în fiece foșnet de iarbă înfiorată de înserare pașii iubiți apropiindu-se și închideam ochii dorindu-mi atât de sfâșietor încât aproape simțeam răcoarea palmelor tale tandre acoperindu-mi pleoapele închise. Nu aș fi vrut decât să-mi pui mâna pe frunte iar eu s-adorm, poate pentru totdeauna, în foșnetul legănător al valurilor, sub îndurarea mâinii tale…

Dar nu ai venit niciodată și uitarea mi-a pălmuit mereu obrazul însângerat de cadavrele scoicilor.

*

**

”Acesta este un fenomen natural neobișnuit” explica ghidul grupului de turiști bronzați și veseli care își potriveau aparatele de fotografiat. ”Este o piatră care nu se știe nici ce proveniență are, nici cât e de veche și are o structură necunoscută”

”Foarte interesant…” spuse un tânăr îndrăzneț dându-i târcoale. ”Dacă vă uitați bine, are forma unei femei care stă culcată pe o parte și privește marea… Parcă ar fi așteptat mult pe cineva și ar fi adormit așteptând… și visează… Și chiar nu se știe nimic despre această piatră? Nu s-au făcut cercetări?”

”Ba da… dar rezultatele sunt foarte vagi. Este un material ciudat, necunoscut, pe care vânturile și ploile nu reușesc să-l înnegrească sau să-l macine… S-au descoperit în structura ei frânturi de scoici și încă o substanță, necunoscută, dar foarte, foarte asemănătoare cu lacrima omenească”

Publicată în revista “Altfel” nr 6 / septembrie 1999

Publicată în volumul “Amintirile Mării” – Editura Moroșan, 2003

Ilustrație de Adela Șerban

 

© Toate drepturile aparțin autorului.
Orice reproducere parțială sau totală a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *