Home » PAȘI DE DANS / Dance Steps » Haiku româno-japonez în pași de tango

HAIKU ROMÂNO-JAPONEZ ÎN PAȘI DE TANGO

de Dana Fodor Mateescu

Ea e româncă, el japonez. Elena Măruță și Yoshihiro Katayama. Ce au în comun cei doi? Pasiunea pentru dans și iubirea de frumos, de poezie, de muzică și de culoare, bucuria de a face un lucru bun, de care să-și amintească întotdeauna cu zâmbetul pe buze.

12_11_10_Voluntari_slowfox_Yoshihiro_Katayama_Elena_MarutaFred Astaire spunea că „dansul este Esperanto cu întreg corpul”. Îl poate contrazice cineva? Nu cred. Elena și Yoshihiro s-au cunoscut în urmă cu aproape cinci ani, într-o seară de iarnă cu miros de lemn ars și de brad verde. Se aflau în sala de dans clubului Hobbydance din București. Nici unul dintre ei nu avea partener, așa că au dansat împreună la antrenamentul respectiv. Apoi la încă unul și la încă unul. S-au potrivit perfect. Mâna ei era o prelungire a mâinii lui, pașii ei vorbeau cu pașii lui. Trupurile lor se urmăreau unul pe altul. Atunci au decis să formeze o pereche. S-au antrenat, au muncit, și, după numai trei luni, au intrat în primul concurs, la categoria adulți. Jumătate de an mai târziu, au înregistrat și prima victorie, la concursul neoficial de seniori, care a avut loc la Cupa Hobbydance 2009.

Yoshi era diplomat, consilier și șef-adjunct al Ambasadei Japoniei la București, iar Elena, distribuitor al unui producător german de pantofi de dans de foarte bună calitate. Fiind printre primele perechi de seniori din România, cei doi au fost deschizători de drumuri. Nu le era deloc ușor să meargă la competiții unde toți ceilalți concurenți și chiar și arbitrii aveau vârste mult mai mici decât ale lor. Dar când dansau, erau în altă dimensiune. Undeva, egali cu îngerii. „Pentru mine dansul este ceva mai mult decât un simplu hobby. E o pasiune, un mod de viață. Sunt fericită și recunoscătoare pentru faptul că am șansa de a avea, în Yoshi, un partener de dans care să-mi împărtășească la același nivel pasiunea, atât pentru dans cât și pentru călătorii”, obișnuia să spună Elena.

Le-a plăcut să călătorească prin țară, nu întotdeauna în orașe apropiate pentru că nu trebuia să fie neapărat simplu și comod (nici dansul nu este!), ci să descopere locuri noi, oameni noi, să danseze în orașe în care nu mai dansaseră până atunci. Așa se face că în decursul celor trei ani și jumătate cât au dansat împreună au marcat pe harta țării nu mai puțin de 30 de localități și au reprezentat România în patru competiții internaționale. Le plăcea să revină în orașele în care concursurile le lăsaseră amintirea plăcută a unei organizări impecabile pusă la punct de oameni profesioniști și foarte atenți la detalii. Astfel, întotdeauna au preferat concursurile din zona de nord și vest (concurau la Arad în ziua când era concurs în București! iar acesta nu era un exemplu singular) însă orașul lor de suflet a fost și a rămas Mediașul. Yoshi iubea străzile medievale. Amândoi le iubeau. Dar din păcate, nu au avut șansa să mai revină pentru a-și lua rămas bun. Numai Elena a reușit, în această toamnă, să se întoarcă acolo, singură, și să privească încă odată orașul, și pentru el.

Yoshi avea 55 de ani, Elena – 45. Iar această pereche, în vârstă cumulată de 100 de ani, a participat la 100 de competiții în doar trei ani și jumătate, acumulând nu mai puțin de 38 de trofee, dintre care șapte de locul 1. Nu e deloc puțin!

Fiecare dans are un anumit caracter care trebuie înțeles și învățat încă de când se fac primii pași, de când se învață elementele de bază, fiindcă apoi acestea se aplică în toate figurile, de la cele mai simple până la cele mai complicate. A învăța un dans nu înseamnă – așa cum pare la prima vedere, celor neinițiați, doar a memora niște pași. Coregrafia, succesiunea de figuri într-un dans, se învață foarte repede, într-o oră sau chiar mai puțin.

Așa erau orele particulare când construiam o coregrafie nouă. Ni se explicau pașii, iar la sfârșitul orei filmam noua coregrafie ca să o memorăm mai ușor și oricând avem dubii și antrenorul nu este lângă noi, să ne putem întoarce la «sursă»”. Însă adevărata muncă de abia de aici începea. Sute de ore de antrenament, transpirație, contracturi musculare, uneori mici accidente… Dansul trebuie să fie, în primul rând, corect din punct de vedere tehnic! Elementele artistice, care adaugă frumusețe perechii, se adaugă abia după ce dansul este bine stăpânit și corect executat. Se antrenau aproape zilnic, la ore de grup sau ore particulare, sub privirea atentă, răbdătoare dar şi exigentă a antrenorilor care le-au călăuzit pașii pe drumul dificil al dansului: Virgil Boroș, Ana-Maria Dinu-Nedelea, Justin Istrate și nu numai. În weekend-uri concurau, competițiile fiind a doua componentă, la fel de necesară, a antrenamentului.

11_10_15_Timisoara_pasodoble_Elena_Maruta_Yoshihiro_KatayamaLa antrenamentul tehnic – în sală – dansatorii repetă, atât singuri cât și în pereche, aceleași figuri. De sute de ori. Până le intră bine în memorie. Dar există și antrenamentul competițional, adică efectiv participarea la concurs, care le oferă alte elemente, imposibil de reprodus în sala de antrenament. În sală, dacă te încurci, cel mai adesea reiei din locul de unde ești obișnuit să începi, iar dacă te ciocnești cu cineva, te oprești ca să îi ceri scuze. Dacă nu-ți place melodia, o aștepți pe următoarea. La concurs e diferit. Nu poți să faci așa ceva! La competiție nu mai reușești să te gândești la toate detaliile lucrate în sală – ele s-au imprimat deja în memoria musculară și sunt executate automat. Totuși, inimile concurenților bat repede, există emoții extraordinare care trebuie controlate. Aici e aici!

Partea competițională antrenează mult componenta psihologică: stăpânirea de sine, concentrarea, astfel încât să nu te lași derutat de factori exteriori. Dacă ai fani pe marginea ringului, care îți strigă numele, asta îți dă avânt și putere. Te îmbărbătează. Dar dacă ești la început, riscă să te deruteze, și atunci fanii îți pot face mai mult rău decât bine. Nu ai voie să ieși din rutina mișcării.

Înainte de concurs, se întâmplă ca într-o cămăruță de 20 mp să se schimbe și 30 de oameni. E greu. Totul trebuie făcut repede, timpul e limitat. Iar locul ocupat în vestiare crește invers proporțional cu vârsta – cei mai mici dansatori ocupă cel mai mult. Paradoxal, nu? Doar sunt copii, deci sunt mici, cum să ocupe mult spațiu?! Uite că ocupă. Asta pentru că sunt mereu însoțiți de părinți, frați, bunici. Se pot întâmpla și unele mici accidente înainte de a intra în ringul de dans. De pildă să ți se rupă un accesoriu la vestimentație. Sau să-ți pocnească rochia. Nu e o tragedie, dar ar putea fi dacă nu ai avea la îndemână un ac de siguranță (care nu trebuie să lipsească din recuzita dansatorului). Iar când nu mai ai timp să ajungi în vestiar, pentru că tocmai trebuie să intri în ring, te poate salva, în ultimul moment, un ac „furat” de la numărul de concurs prins pe spatele partenerului.

Ce înseamnă dansul? Reușești să te desprinzi de pământ? Să simți că zbori cu adevărat? Dansul e un cântec pe care-l interpretezi cu vocea trupului? Sunt atâtea întrebări la care numai Elena și cu Yoshi pot răspunde. „E ca și cum te dedublezi – există un „tu” care execută coregrafia, cât se poate mai bine, aplicând tot ce a învățat și exersat până atunci, și un alt „tu” care recepționează ce se întâmplă în jur, fără a pierde însă contactul cu dansul.”

Când se întâmplă incidente (perechile se ciocnesc și sunt nevoite să se oprească) sau chiar accidente (dansatorii cad pe ring) dansul trebuie reluat calm și frumos, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă se întâmplă un astfel de incident/accident, arbitrii nu depunctează perechea (nu e nimeni absurd, se întâmplă și la case mari!) dar sunt cu ochii pe dansatorii respectivi. E foarte important cum se reia dansul din acel punct. Dacă se citește panică pe fața dansatorilor, iar când reiau dansul sunt pe lângă muzică, pot să-și ia adio de la punctaj. Iar următoarele dansuri pot fi și ele compromise pentru că, dacă devin încordați, riscă să greșească și mai mult, din cauza stresului. Așa că, în competiție trebuie să ai nervii foarte tari.

După aproape patru ani de dans, Yoshi a trebuit să plece, obligațiile profesionale rechemându-l înapoi în țara natală. Înainte de despărțire, a spus simplu și trist: „perechea Yoshi și Elena intră în pauză”. Nimic definitiv, nimic pentru totdeauna. O promisiune. Și asta i-a bucurat pe toți cei care i-au admirat și le-au urmărit pașii de dans în toți acești ani. Yoshi dorește să revină în România și să danseze din nou cu Elena. Însă decizia nu îi aparține în totalitate, ci depinde de mai mulți factori.

Noi ne dorim, dar nu știm nici dacă nici când vom mai avea această șansă. Așa că, tot ce putem face este să așteptăm… activ. Adică, să continuăm să dansăm, fiecare în țara lui, până când, poate, într-o zi vom forma din nou o pereche. Și chiar dacă nu va fi așa, misiunea noastră este să ducem mai departe, fiecare pe drumul lui, dansul pe care l-am început împreună. Am fost, în felul nostru, speciali. Încercăm să rămânem la fel.”, spune Elena.

În decembrie 2012 Elena și Yoshi ar fi trebuit să danseze în ultimul lor concurs împreună. Competiția s-a anulat cu două zile înainte „din cauza vremii”, deşi la acel moment, nu exista nici o alertă meteorologică nicăieri în țară. Au fost triști. Dar au decis să transforme bucuria refuzată în ceva frumos. Așa că, de Crăciun, au dedicat ultimul lor dans bătrânilor de la „Azil Privat”, cărora le-au făcut și o donație de haine.

Pe rochia ei sclipeau, ca o ploaie de lacrimi, cristale Swarovski. Lacrimi de tristețe pentru povestea care se sfârşea, lacrimi de fericire și recunoștință pentru tot ce trăiseră împreună.

La un an de la încheierea poveștii de dans dintre Elena și Yoshi am descoperit un calendar cum nu mai întâlnisem până atunci. Era o ediție tipărită în tiraj foarte mic, adresată doar cunoscătorilor genului – haiku, fotografie și dans – dedicată celor doi campioni ai dansului sportiv la categoria seniori. Avea fotografii minunate realizate de Hrisi Udrescu, Alexandru Moga, Mihai Zegrea, Lavana Kray și picuri de poezie. Haiku-urile semnate Ioana Dinescu, Iris Ungureanu, Bea Hurmuz sau Silvestru Miclăuș erau sunete de clopoței prin care trecea vântul. Erau pașii dansatorilor pe ring…

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *