Home » ...ȘI ALTE ARTE » Literatură » Licuriciul

http://www.dreamstime.com/stock-photography-red-dress-image12719892

Era un timp când licuricii erau doar niște gâze cenușii de noapte. O astfel de gâză încerca într-o noapte să se urce pe tulpina unei flori, străduindu-se din răsputeri să nu cadă, de câte ori tânăra femeie legăna floarea pe care o ținea în mână. În fine, micuța gâză reuși să ajungă pe petalele florii, făcând-o pe tânără să tresară, ca și cum i-ar fi fost rușine că gâza o vede plângând.

”Bună seara, prințesă. De ce plângi?” întrebase glasul micuț.

Ea tresări din nou. Nu faptul că gâza vorbea o surprinsese, ci faptul că știa.

”De ce mi-ai spus «prințesă»?”

”Pentru că ești. Cine nu te cunoaște! Ești zâna cea bună, prințesa nopții și a tandreții, cea care locuiește pe insula din inima verii. Doar că nu te-am mai văzut de atâta timp!”

”Mi-e dor de insula mea” suspină prințesa cu ochii în lacrimi. ”Tu ai mai fost acolo, gâză mică?”

”Am fost, prințesă. Am fost de multe ori, să te caut, fiindcă viețuitoarele pădurii și ale mării întrebau de tine. Așa am aflat că uzurpatoarea care ți-a luat tronul te-a exilat. De atunci insula verii a început să pălească înspre toamnă. Nu mai este insula fericită de odinioară. Până și aerul miroase a frunze veștede. Iar pădurile se usucă fiindcă le lipsește verdele ochilor tăi”.

”Dar prințul meu? L-ai mai văzut?” întrebă ea cu nerăbdare. Gâza nu răspunse. ”M-a uitat, nu-i așa?”

”Da, prințesă. Îmi pare rău. Dar prințul tău nu mai gândește cu mintea lui și nu-și mai amintește nimic din trecut. Dacă te-ar revedea, nici nu te-ar recunoaște. L-a prins cu totul în vrăjile ei negre.”

”Bună seara”, clipi steaua printre copaci. ”De ce sunteți triști?” întrebă poposind în părul prințesei.

”Prințesei îi e dor de casă… și de prințul ei”, șopti gâza.

Steaua oftă.

”Din păcate, răul care i-a fost făcut prințesei este dintre acelea care nu se mai pot îndrepta. Totuși, putem face ceva pentru tine prințesă? Există ceva care ți-ar alina, măcar puțin, durerea?”

Prințesa plângea cu atâta jale încât abia reușea să rostească cuvintele.

”Corăbiile de pe insulă… îmi plăcea atât de mult să le privesc… petreceam ore în șir numai privindu-le. Aș vrea să le mai pot vedea… măcar de departe… așa m-aș simți acasă… ca și cum m-aș putea întoarce…”

Steaua se întunecă în tristețe.

”Îmi pare rău, prințesă. Nu stă în puterea mea să-ți îndeplinesc această dorință”

”Sst!” șopti gâza. ”Eu cred că poți” spuse șoptind ceva la urechea stelei.

”Ai dreptate”, spuse steaua. ”Acum eu trebuie să plec, prințesă, dar tu nu vei mai fi tristă. Căci, chiar dacă nu vei mai vedea vreodată corăbiile, luminile lor în noapte vor fi mereu cu tine să-ți mângâie singurătatea.”

Prințesa surâse și pădurea se umplu de luminițe zburătoare.

De atunci licuricii nu mai sunt cenușii, ci purtători de lumină. Au început să strălucească în noaptea când au furat o fârâmă din lumina stelei pentru ca prințesa alungată să poată vedea, în nopțile de vară, luminile corăbiilor din insula pe care nu avea să se mai întoarcă niciodată.

 

 


Publicată în volumul “Amintirile Mării” – Editura Moroșan, 2003

 Sursa imaginii: Dreamstime

© Toate drepturile aparțin autorului.
Orice reproducere parțială sau totală a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *