Home » ...ȘI ALTE ARTE » Literatură » Omul de nisip

omul_de_nisip_adela_serban

Farurile mașinii străpungeau noaptea, luminând curbele strânse ale drumului. Se strecurase pe furiș din casă, ca ea să nu îl simtă. Nu ar fi avut ce să-i spună. Cum să-i fi explicat ceva ce nici el nu înțelegea?

Îi reveni în minte după amiaza trecută, când voise să o ducă pe plaja aceea pustie, pe care mai fusese cândva, demult, într-un alt anotimp al vieții lui. Coborâseră până aproape de mare, dar el se oprise la marginea desișului și nu mai voise să înainteze când văzuse statuile de nisip presărate pe plajă.

”M-am înșelat. Nu era aici. Să mergem” spusese sec.

”Dar, iubitule, locul ăsta e minunat… chiar dacă nu e cel la care te gândeai. Hai să rămânem aici”

”Am spus NU!” țipase ca scos din minți. ”Iartă-mă” șoptise apoi. ”Dar hai să mergem în altă parte. Ar fi păcat să stricăm statuile”.

”Care statui?” îmtrebase ea cu uimire.

Nu-i răspunsese. Acum se gândea că ea îl socotise probabil nebun. Și totuși statuile erau acolo. Le văzuse cu ochii lui.

Începu să zărească marea pe când ieșea din desiș. Statuile de nisip blând luminate de lună acopereau plaja. Păreau mai multe decât după-amiază.

Se apropie de ele ca vrăjit. Se așeză printre ele pe plajă, înțelegând acum că ea nu le putea vedea, poate nici alții, și se simțea stăpânul unei puteri magice, al unui secret incredibil.

”Bună seara, tinere! Ai venit pe plaja vrăjită?” zâmbi bătrânul pescar ce-și întindea năvoadele la lumina lunii. ”Dar să știi că numai în nopțile cu lună plină se împlinesc dorințele”

”Dorințele? Plaja vrăjită?” întrebă el privind statuile de nisip.

”Da, așa se spune… că plaja asta e vrăjită. Am să-ți povestesc…” spuse așezându-se pe plajă lângă el. ”Cândva, un bărbat iubea o femeie. Și aici veneau ei să fie singuri, doar ei, marea și soarele. Nu era dragoste și fericire mai mare ca a lor. Dar într-o zi el a fugit de ea. Ea însă îl iubea încă și a plâns mult…”

”Și ce e magic în povestea asta?” întrerupse el iritat. ”O poveste de dragoste ca atâtea altele… atâția oameni se iubesc și apoi se despart. Și toți îndrăgostiții au un loc «al lor»”

”Așa este. Numai că ce spune legenda, iar omul acela nu știa, este că ea nu era o simplă femeie, ci însăși Iubirea. Și alungând-o, el nu și-a făcut rău doar sieși, ci tuturor oamenilor pentru care, de atunci, iubirea e tristă și plină de lacrimi”

”Doar pentru că a părăsit-o un bărbat? Doar sunt atâția alții! Iar dacă ea era într-adevăr Iubirea care alesese un muritor, putea alege apoi un altul și lumea putea fi din nou fericită”

”Da, dar vezi tu… Tocmai pentru că nu era o femeie oarecare, ci Iubirea… Pe omul acela îl iubise absolut. Iar el a fost crud când a alungat-o din viața lui. Și-a bătut joc de vorbele ei de dragoste și i-a spus cuvinte grele, care au rănit-o. I-a interzis să-i mai vorbească, iar dacă l-ar fi întâlnit trebuia să treacă pe lângă el prefăcându-se că nu-l cunoaște. De atunci n-a mai fost pe pământ asemenea iubire. Și tot de atunci toate poveștile de dragoste sunt triste și sfârșesc în despărțiri și lacrimi, cum s-a sfârșit și povestea Iubirii. Și cât timp Iubirea va plânge nici n-ar putea fi altfel. Căci de atunci ea plânge mereu, de tristețe și singurătate, sufletul ei s-a sfărâmat, s-a făcut nisip. Și se mai spune că vine în fiecare noapte aici și clădește din nisip statuia celui dus pentru totdeauna, dar pe care ea încă îl iubește și îl va iubi mereu”.

”Se spune?” întrebă tânărul înfiorat privind statuile.

”Se spune, da… că doar nimeni n-a văzut vreodată vreo statuie de nisip. E doar legendă” zâmbi pescarul. ”Se spune că un singur om le-ar putea vedea: cel care a alungat Iubirea din viața lui, aducând tristețea în toate poveștile de dragoste. Doar el ar putea dezlega blestemul” spuse bătrânul pescar ridicându-se și scuturându-și de nisip pantalonii ponosiți. ”Acum trebuie să plec. Noapte bună”

*

*  *
În noaptea cu lună plină care a urmat, statuile de pe plajă erau atât de multe, încât păreau o întreagă oaste de nisip.

”Până la urmă ai venit să-ți îndeplinești o dorință” zâmbi bătrânul pescar.

”Nu. Adică da. Vreau să știu sfârșitul poveștii. Ce s- a întâmplat cu ea”

”N-a mai putut dormi de atunci niciodată. Ochii ei au rămas veșnic deschiși și veșnic plângând. Fiindcă măcar locul acesta ar fi trebuit să rămână sfânt sufletului lui, ca un templu al amintirii ei… însă el l-a pângărit aducând aici alte femei. Și de jale, sufletul ei se sfărâmă mereu și mereu în nisipuri în care ea îl clădește, mereu și mereu, pe el, aici, pe această plajă unde a fost cândva fericită și unde poate că îl așteaptă să se întoarcă. Numai el, numai dacă s-ar întoarce, ar putea dezlega blestemul. Dar pentru asta ar trebui ca încă să o iubească și să-i ceară iertare. Să iubească nisipul în care s-a risipit împreună cu nesfârșita ei dragoste, să devină el însuși nisip ca statuile pe care ea i le înalță, luându-i această povară de pe suflet, ca ea să poată, în sfârșit, dormi. Atunci și somnul oamenilor va fi din nou tămăduitor al tristeții și aducător de liniște, iar iubirile lor vor putea fi din nou fericite cum a fost cândva a celor doi aici, pe plaja asta… Hei, dar unde ești tinere? Mă pui să-ți povestesc și apoi pleci și mă lași vorbind de unul singur…”

*

*   *

Deschise ușa dormitorului încet, să n-o trezească. Ea însă nu dormea. Lacrimi curgeau din ochii mari și triști ațintiți asupra locului lăsat gol în toiul nopții de cel care plecase de lângă ea. Nu auzise ușa și nici nu-l observase apropiindu-se de pat.

Întinsese mâna ca s-o mângâie, însă printre degete îi cursese doar nisip, nisip somnoros întru tămăduirea ochilor fără somn.

 

 

Publicată în revista “Altfel” nr 35 / mai 2002

Publicată în volumul “Amintirile Mării” – Editura Moroșan, 2003

Ilustrație de Adela Șerban

 

© Toate drepturile aparțin autorului.
Orice reproducere parțială sau totală a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.

 

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *