Home » ...ȘI ALTE ARTE » Literatură » Pelerinul cosmic

pelerinul_cosmic_adela_serbanNu știu de cât timp mă aflu aici. Timpul în lumea din care m-au izgonit curge altfel decât pe această stea necunoscută pe care am căzut. Nu știu nici măcar dacă au vrut să cad aici sau m-au aruncat la întâmplare, fără să le pese unde voi ajunge. Știu doar că totul s-a petrecut atât de repede, încât nu am avut nici măcar răgazul să-mi iau rămas bun de la tot ce nu aveam să mai văd vreodată. Căci de îndată ce sentința ”vinovat” a fost rostită, un vârtej m-a cuprins aruncându-mă în tunelul care m-a adus aici, cu o viteză atât de amețitoare încât nu am putut vedea nimic în jurul meu. Cu siguranță ei au hotărât să fie astfel, ca să poată fi siguri că nu am să recunosc drumul și nu am să mă mai întorc niciodată.

Aici, unde am ajuns, timpul e ca un joc de sfere colorate, iar orizonturile lor nu sunt niciodată la fel. Jumătățile albe ale sferelor – pe care ei le numesc ”zile” – colorează zările în purpuriu, apoi roșul bilei de foc ce se rostogolește pe cer pălește într-un galben strălucitor înconjurat de un albastru limpede. Iar coroanele acelea pufoase alunecă mereu și dispar, iar formele lor călătoare amintind de lucruri neștiute ori uitate nu se repetă niciodată. Nu am știut nimic din toate astea până acum. Știu numai milioanele de lumini aprinse pe cer de jumătățile negre – pe care ei le numesc ”nopți”. Sunt stelele imensului spațiu din care vin. Pe una din ele este și casa mea, dar este prea îndepărtată ca să o pot vedea.

Oare cât timp o fi trecut acolo, acasă? Închid ochii uneori și încerc să-mi amintesc curgerea timpului, dar totul aici e atât de diferit încât memoria îmi rămâne undeva în urmă, încețoșată. Oare ei știu unde sunt? Oare știu ceva despre lumea în care m-au aruncat? Știu că m-au exilat pentru totdeauna, dar mai știu și că m-ar primi din nou înapoi dacă le-aș aduce în dar ceva ce n-au văzut niciodată.

Mi-ar plăcea să le dăruiesc acea minune pe care cei de aici o numesc ”mare”. Dar nu știu cum aș putea-o duce și apoi încă nu știu dacă e un lucru sau o ființă. Trebuie să fie o ființă, căci e plină de viață: când verde, când albastră, când calmă, când furioasă, respirând mereu în cununi de spumă albă ce mor la marginile ei. Și atunci înseamnă că nu ar putea trăi acolo, în frigul lumii noastre, şi nimeni n-ar apuca să-i vadă frumusețea, căci ar muri îndată sub cerul nostru fără orizonturi, pe care poți vedea la nesfârșit, din orice loc, aceeași îndepărtată, tristă, planetă roșie. Și sferele alb-negre se rostogolesc mereu, fără ca eu să pot găsi minunea ce mi-ar răscumpăra vina, ca să mă pot întoarce.

Azi însă am văzut ceva nou prin pătratul acesta despre care acum știu că se numește ”fereastră”. Ceva ce n-am mai văzut niciodată până acum. În paloarea cețoasă a dimineții, la malul mării, două ființe ale acestei lumi s-au întâlnit. Una fragilă și subțire, alta înaltă și puternică, venind una spre alta pe țărmul umed. Mâinile lor s-au cuprins unele pe altele într-un gest care amintea de mișcările acelor mici făpturi albe care zboară în stoluri dimineața la malul mării țipând vesel. Și în clipa când buzele lor s-au întâlnit, am simțit adânc în mine o durere sfâșietoare și dulce, ceva ce nu am mai simțit niciodată până acum.

*

În noaptea asta s-au deschis cerurile. Văd capătul deschis al tunelului așteptând să mă soarbă înapoi. Pășesc cu hotărâre, fără să privesc în urmă, fiindcă acum știu ce voi duce cu mine. Am găsit ceea ce pot duce pe planeta mea ca dar neprețuit, fără să sărăcesc această minunată lume. Și-n timp ce călătoresc prin timp și constelații gândindu-mă la cei de acasă, simt iar în piept acea durere dulce pe care nu o înțeleg, dar pe care n-aș mai vrea să o pierd. E pentru prima oară când simt asta și tot pentru întâia oară din ochi îmi curge ceva cald, precum a curs din ochii ființei celei subțiri în dimineața când cealaltă ființă îi șoptise vorbele acelea.

Planeta mea se conturează cețos în depărtare. Sunt la hotarul lumii mele și încă nu știu cum să le spun ce le-am adus. Tot ce știu este că, în lumea din care am venit, ei o numeau ”iubire”.

 

 

Publicată în revista “Altfel” nr 32 / februarie 2002

Publicată în volumul “Amintirile Mării” – Editura Moroșan, 2003

Ilustrație de Adela Șerban

 

© Toate drepturile aparțin autorului.
Orice reproducere parțială sau totală a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.

 

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *