Home » ...ȘI ALTE ARTE » Literatură » Ploaie în orașul îngerilor

http://www.dreamstime.com/stock-images-fallen-angel-image23925414”Doar marea mai păstrează iubirea pe care n-ai vrut-o. Aproape de ea sunt mai aproape de tine, fără ca tu să simți. Doar ea mai vorbește limba ta, pe care o învățasem ca să fiu mai aproape de mare și de sufletul tău. Acum doar cântecele au rămas, doar ele mai spun cuvintele pe care n-ai să mi le mai spui niciodată. Ți-am fost cândva zeiță în templul iubirii și am sfârșit în destinul zeițelor, închisă într-o bucată de marmură”.

Astfel se tânguia statuia de pe stânca de lângă mare. Nimeni nu știa ce zeitate înfățișa, nici cine ori când o înălțase acolo. O descoperiseră într-o dimineață, înălțându-se imaculat de albă, de parcă răsărise peste noapte din stâncă. Bătrânii micului sat de pescari o venerau crezând că zeii le-o trimiseseră să-i apere de rele.

Uneori, când vântul bătea dinspre mare, păreau să se audă niște șoapte dinspre stâncă. Dar oricât și-ar fi încordat auzul, oamenii nu puteau distinge nici un cuvânt din murmurul nedeslușit. Singură ea, statuia, își știa tânguirea.

Într-o noapte întunecată, zguduită de furtuni, un înger rătăcit în beznă poposise pe stâncă, atras de lumina albă a statuii. Se ghemuise lângă ea așteptând zorii ca să poată zbura mai departe. Dar valurile nemiloase izbeau cu furie stânca și statuia, îngreunând de sare aripile îngerului căzut.

În zori, oamenii care găsiseră pe stâncă statuia sfărâmată se întrebau de unde vor fi apărut acolo cele câteva pene albe, strălucitoare, risipite printre bucățile de marmură. Erau prea mari să fi fost pene de pescăruș, iar albul lor lucea în soare ca argintul.

”Poate un înger…” începuse sfios un copil, când un glas răstit îl întrerupse cu brutalitate.

”Prostii! Îngerii nu există!”

Copilul a tăcut, iar oamenii n-au aflat niciodată răspunsul. Căci numai copilul știa că atunci când un înger cade pe pământ, de sus, din orașul îngerilor, plouă cu pene de argint și zăpadă, să le arate calea înapoi celor ce încă mai pot zbura, sau ca să-i plângă pe cei duși.

 

 

Publicată în revista “Altfel” nr 38 /  octombrie 2002

Publicată în volumul “Amintirile Mării” – Editura Moroșan, 2003

 Sursa imaginii: Dreamstime

© Toate drepturile aparțin autorului.
Orice reproducere parțială sau totală a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *