Home » ...ȘI ALTE ARTE » Literatură » Povestea zeului albastru

http://www.dreamstime.com/stock-image-love-divine-light-image8373941

– Lui Bruce James –

A fost odată o insulă albastră în mijlocul unui ocean. O insulă pe care un zeu albastru poposea din când în când purtând păsări albastre pe umeri. Și marea își trimitea valurile înspumate să sărute gleznele zeului mare și bun.

Într-o zi, zeul albastru întâlnise o femeie, una din acele ființe de lut care aparțineau pământului pentru că nu puteau să zboare. Zeul îi întinsese mâna și ea se așezase lângă el, pe stânca albastră de lângă mare. Nu își vorbiseră. Își legănaseră doar picioarele în valurile mării, privindu-se în tăcere.

Zeul descoperea ceva ce nu mai simțise până atunci, ceva ce se năștea din împletirea privirilor lor și din șoapta celeilalte inimi bătând alături de a lui. Era un sentiment necunoscut până și ființei sale divine. Dar exista, iar tot ce există trebuie să aibă și un nume. Însă zeul nu putea să-l cheme cu nici unul din numele lucrurilor cunoscute. Trebuia să-i găsească un nume care să nu semene cu nici un altul, un nume unic așa cum merita acea minunată simțire. Atunci auzise pământul pentru prima oară cuvântul Iubire.

După un timp, zeul a fost nevoit să plece. Trebuia să se întoarcă la ai lui ca să le dăruiască și lor binecuvântarea nectarului sublim pe care îl descoperise. Trebuia să îi învețe și pe ei iubirea, singurul lucru mai nemuritor decât însăși esența lor divină.

Însă în ziua când plecase, iubita lui nu venise la locul lor de întâlnire. Zeul trebuise să plece fără să-și ia rămas bun, ducându-i deja dorul, căci știa că, în cele câteva clipe cât avea să lipsească, în lumea ei avea să se facă târziu. Spera doar să o mai poată găsi când avea să se întoarcă.

Se întorsese într-o zi tristă de iarnă. Cerul era acoperit de nori plumburii, iar marea urla lovindu-se de stânci. Zeul o așteptase la locul lor de întâlnire de pe stânca albastră. Dar nimeni nu venise.

În lumea pământească trecuseră ani. Și totuși stânca albastră mai păstra, ca o delicată amintire, aproape ștearsă, urma trupului ei. Semn că ea continuase să vină acolo, încă mult timp după plecarea lui. Poate îl mai iubise încă, sau poate îl urâse fiindcă o părăsise. Poate îl strigase de acolo, de pe stâncă, implorând zările să i-l aducă înapoi, sau poate îl uitase. Poate plânsese sau poate îș blestemase. Nu avea să afle niciodată. Și iarba albastră foșnea ca dintr-o amintire sub vântul aspru al iernii.

Zeul albastru o căutase încă multă vreme. Întrebase despre ea cerul și pământul, viețuitoarele pădurii și ale mării, dar nimeni nu știa nimic despre ea. Poate plecase sau poate murise. Nimeni nu și-o mai amintea, iar zeul se întorcea mereu pe stânca lor, împovărat de tristețe și rămânea acolo până târziu, privind marea, părând el însuși o stâncă împovărată de toate amintirile pământului. Și marea căpăta, spre asfințit, nuanța albastră a lacrimilor zeului ce-și plângea iubirea pierdută.

Poate că mai apoi plecase pentru totdeauna, pentru că nimeni nu-l mai văzuse vreodată. Nici marea nu mai devenea, spre asfințit, albastră, nici iarba albastră de pe stâncă nu mai păstra forma melancolică a trupului său. Legenda spune însă că în fiecare an, în ziua când o cunoscuse, cobora din ceruri ca să arunce, de pe stânca iubirii lor, flori albastre în mare.

 

 

 

Publicată în revista “Altfel” nr 28 / octombrie 2001

Publicată în volumul “Amintirile Mării” – Editura Moroșan, 2003

 Sursa imaginii: Dreamstime

© Toate drepturile aparțin autorului.
Orice reproducere parțială sau totală a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *