Home » ...ȘI ALTE ARTE » Literatură » Teatrul de măști

teatrul_de_masti_adela_serban

Copilăriei întârziate nu-i mai rămâne decât nostalgia unei lumi pierdute undeva departe, în timp, o lume la care nu mai are acces. Zadarnic îi este dor de jucării, căci nu le mai poate vedea acum decât printr-o fereastră veșnic închisă, inaccesibilă ca vitrinele magazinelor cu jucării de lux pentru copiii săraci. Și-atunci copilul târziu rătăcit într-o prea complicată și apăsătoare lume de adulți începe să-și făurească singur jucăriile din spuma viselor plăsmuite cu ochii deschiși…

La început sunt chipurile din oglindă – mereu identice și care totuși nu se repetă niciodată, întocmai ca amprentele degetelor ce par atât de asemănătoare, păstrându-și totuși uimitoarea unicitate.

Apoi începe jocul cu măști. Când încerci să oprești pentru o clipă chipurile din oglindă sau să ți le aduci aminte… iar pentru asta trebuie să le cunoști mai îndeaproape, să vezi prin ce se deosebesc unul de altul….

Așa începi să înțelegi că genele fiecăruia clipesc într-un alt ritm, că nici unul nu respiră la fel ca celălalt… și încetul cu încetul măștile prind culori… mai violente sau mai șterse, mai întunecate sau mai blânde… Căci personalitatea unei măști nu e descrisă doar de ”fizionomia” cu ochi migdalați sau rotunzi, cu colțurile gurii în sus sau în jos. O mască e un chip redus la maximă simplitate, sinteza unei biografii. Și numai dacă știi cu adevărat să le privești, cu atenție și răbdare, poți descoperi că toate poartă cu ele bucurii și tristeți, victorii și înfrângeri… că au un trecut și un nume…. De aceea poate că numai copiii știu într-adevăr cum să se joace cu ele… pentru că numai ochii sufletului lor sunt cu adevărat deschiși să vadă și să înțeleagă…

Dar soarta copilului refuzat de copilărie este mereu aceeași: ca jucăriile să-i fie distruse iar el să fie mai apoi pedepsit pentru vina de a fi încercat să le apere, pentru vina de a fi îndrăznit să se joace…

*

Teatrul de măști a ars într-o dimineață mohorâtă de primăvară. A ars înăbușit cum gemea sufletul copilului prea repede devenit adult, prefăcând măștile în cenușă. Doar numele lor ce nu putuseră arde au căzut în țărână, frânte și golite de sens.

În dimineața aceea, o fetiță coborâse pe plaja pustie, se jucase câtăva vreme îngenuncheată lângă mare, apoi se ridicase și plecase lăsând în urmă o moviliță de nisip umed cu o pană de pescăruș înfiptă în mijloc, ca penele rituale ce marchează mormintele indienilor.

Copila plecase fără să întoarcă privirea. Pe când se îndepărta de-a lungul țărmului, în lumina cețoasă a dimineții, silueta ei începea să semene din ce în ce mai mult cu cea a unei femei ce mergea încet, din ce în ce mai încet pe măsură ce distanța creștea, de parcă mormântul aripilor frânte o chema înapoi. Dar drumul era fără întoarcere, căci ceea ce a fost îngropat odată nu mai poate învia, iar copila îmbătrânea cu fiecare pas ce-o ducea mai departe de ceea ce-i murise acolo, părând din ce în ce mai gârbovită și mai împovărată…

Căci, deși cu tot ceea ce pierzi povara ți se ușurează, singur sufletul nu știe să asculte de această lege… și devine din ce în ce mai greu atunci când rămâne să ducă cu el, prin viață, câteva bucăți de lumină mai puțin.

Publicată în revista “Altfel” nr 26 / iunie-august 2001

Publicată în volumul “Amintirile Mării” – Editura Moroșan, 2003

 Ilustrație de Adela Șerban

© Toate drepturile aparțin autorului.
Orice reproducere parțială sau totală a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *