Home » ...ȘI ALTE ARTE » Literatură » Vioara de os

vioara_de_os_adela_serban

Perechea de la masa de lângă căminul în care focul ardea ca-n basme privea în tăcere bradul de Crăciun privindu-se din când în cânt în ochi cu un zâmbet care nu avea nevoie de cuvinte.

Ea tremura în rochia prea subțire pentru noaptea de iarnă, dar nu vroia să plece. Ar fi vrut să stea cât mai mult acolo, ascultând muzica dulce care picura în surdină și care, parcă știind o mare și delicată taină, prinsese să cânte melodia aceea cu lungi tânguiri de viori care le plăcea atât de mult.

Așa devenise locul acela un colț de rai scump sufletului lor, la care mai apoi aveau să dorească să revină mereu și mereu… pentru că toate poveștile de dragoste încep la fel. Numai că ele nu sfârșesc întotdeauna la fel. Iar pentru povestea începută atunci, calendarele timpului scriseseră cu negru o altă tristă și rece noapte de iarnă.

Oamenii din orășelul blând de la marginea mării nu au știut că-n noaptea aceea lângă ei murea una din cele mai frumoase povești de iubire ale lumii, așa cum nimeni, poate nici măcar cei care fuseseră acolo, nu observaseră perechea de lângă foc din noaptea de iarnă de demult. Numai ruina tăcută de pe stâncă, a cărei siluetă cețoasă în lumina lunii o priviseră atunci, demult, două perechi de ochi, s-a întunecat a jale. Doar zidurile acelea au văzut pomișorul firav cu trunchi de os răsărind din nisipul de la marginea mării, în bătaia luminii farului de pe stâncă, acolo unde sufletul izgonit venise să odihnească pentru totdeauna în noaptea în care iubirea murise.

Nimeni nu a știut de ce pomișorul ciudat răsărit peste noapte pe plajă nu a putut fi tăiat sau smuls din rădăcină, pentru că nimeni nu putea bănui că el era însăși iubirea, în fragilitatea ei indestructibilă, izvorând din sufletul celei ce nu avea să se mai întoarcă niciodată.

Și nimeni nu înțelege nici acum de ce vântul, atingându-i crengile delicate, trezește ecouri de îndepărtate strune și nici de ce, în nopțile de iarnă, umbra grea și tăcută a castelului părăsit se lungește și se subțiază pe nisip, ca umbra unei viori.

Publicată în revista “Altfel” nr 41 / ianuarie 2002

Publicată în volumul “Amintirile Mării – Editura Moroșan, 2003

 Ilustrație de Adela Șerban

© Toate drepturile aparțin autorului. Orice reproducere parțială sau totală a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *