Oricine ar privi curcubeul s-ar întreba unde duce calea de lumină multicoloră arcuindu-se delicat peste mare ca o tandră amintire a ploii abia duse. Oare ce o fi la capătul ei?… Poate că nimeni n-a plecat vreodată într-acolo… sau poate că nimeni nu s-a întors, fiindcă marginea acestui brâu de lumină se află pe tărâmul unde se-mplinesc cele mai dragi și mai tainice vise și unde fiecare din cei plecați va fi găsit iubirea sau uitarea…
Poate că voi pleca și eu într-o amiază umedă de după ploaie să străbat zările de la o mare la alta, călcând cu pași de umbră pe mătasea imaterială… și voi ajunge la țărmul celeilalte mări în care se scaldă capătul îndepărtat al acestei punți de lumină, să caut tărâmul promis al împlinirii tainicului vis de iubire. Și poate voi fi singura care se va întoarce după ce doar îl va fi văzut fără să-l poată atinge, săracă și învinsă, cu tălpile rănite de zare și mâinile goale de vise. Dar mai bogată cu atâtea lacrimi, că voi putea să-mpodobesc cu rouă toate diminețile pământului.
Publicată în revista ”Altfel” nr 8 / noiembrie 1999
Publicată în volumul ”Amintirile Mării” – Editura Moroșan, 2003
Sursa imaginii: Dreamstime
© Toate drepturile aparțin autorului.
Orice reproducere parțială sau totală a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.
