Silvia nu mai era aceeași persoană, după accidentul în urma căruia își pierduse degetul mic de la mâna stângă. Încercase din răsputeri să-și revină psihic, dar cei din jur aveau mereu grijă să-i reamintească acest handicap. Pur și simplu nu o lăsau în pace. Mai ales bărbații îi întorceau spatele spunând că nu ar ieși cu o „ciudățenie“. Și la fel se întâmpla cu cei pe care îi cunoștea pe internet; indiferent cât de plăcută ar fi fost conversația, de îndată ce aflau despre problema ei, deși inițial spuneau că „nu contează“, mai apoi nu mai dădeau niciun semn de viață.
Începuse să scrie poezii în care își punea sentimentele de singurătate și disperare ale cuiva care este mereu respins. Dacă nu ar fi fost accidentul, poate nu ar fi aflat niciodată că are talent la scris.
Lui Iulian nu-i spusese de la început. Poate că era speranța pe care o simțea din nou, ca și cu toți ceilalți, și care o făcea să-și spună că „de data asta va fi altfel“. Sau poate era încrederea în afirmația lui că „aspectul nu contează așa de mult, ci sufletul și caracterul“, deși aceasta nu o bucura, ci dimpotrivă, o speria. Și ceilalți bărbați pe care îi întâlnise spuseseră același lucru, dar comportamentul lor dovedise exact contrariul.
Ea și Iulian deveneau apropiați, iar ea nu voia să fie nesinceră cu el. Într-o noapte pe când conversau plănuia să-i spună totul. Dar chiar atunci căzuse conexiunea. „Poate că e un semn“, gândise ea, un semn că poate, în sfârșit, lucrurile aveau să fie altfel… și când se vor întâlni, el va înțelege. Așa că nu mai făcuse o a doua încercare.
Dacă doriți să citiți continuarea, achiziționați volumul “Urmele paşilor”
Cititorii din străinătate pot achiziționa cartea în limba română sau în limba engleză
Sursa imaginii: Dreamstime
Apreciați pagina de Facebook a acestei cărți
© Toate drepturile aparțin autorului.
Orice reproducere parțială sau totală a textelor publicate pe acest site web
se poate face numai cu acordul scris al autorului.
