Înțeapă noaptea frunzele cu săbii de foșnet și vin de pe toate zările menestrelii tăcerii cu abia stinse acorduri de greieri.
Toți îngerii s-au dus și tremură ploaia în cumpăna toamnei cum plânge femeia deznădăjduită noaptea, la lumina gândurilor care dor arzând. E singură în întuneric și n-are cui să spună că mâinile întinse a chemare i le-a cuprins doar ploaia în cătușe reci. Și ploaia despletită zguduie sălbatic ferestrele indiferente îndărătul cărora, ea singură în insomnia lacrimii știe că va muri uitată, între la fel de neiubite frunze, înstrăinată-n amintiri… și-n toamnă…
Ploaia a ostenit veșted. Se mai prelinge monoton pe geamuri suspinând cu lacrimi umilite, într-o rugăciune de iertare a trecutei dezlănțuiri.
Și ea a rămas tot acolo, în noaptea ostilă, cu ochii măriți spre imagini ciudate, atentă și-ncordată, presimțind fiorul rece al picăturilor de ploaie căzând pe ochii orbi ai statuilor.
Și fața de ceară a-ntors ochii de umedă frunză înspre Acolo Unde…
Nici nu-și mai poate urmări până la capăt gândurile, pentru că toate duc numai Acolo Unde, în noaptea cețoasă, o mână de rouă așterne pe-o hârtie lunară cuvinte… cuvinte… cuvinte… dar nici un cuvânt pentru ea…
S-a răscolit iar vântul înfiorând somnul frunzelor.
A înflorit pe cer un fulger roșu – puntea de foc între Departe și Aproape – dar prea iute s-a stins și n-a lăsat în urmă-i nici măcar perfide stele să-i lumineze calea spre Acolo femeii de Aici, din ce în ce mai singură și mai tăcută…
Ar fi trebuit să mai fie-o lumină pentru ca gândul plecat după calea de foc zărită o clipă în lumina de fulger s-ajungă la vreme. Altfel, în zori ea se va face stană de piatră dacă nici o mână de răcoare nu va veni să-i dezmierde iarba ochilor.
Un greier a aburit c-un tril tăcerea nefirească și a tăcut brusc, speriat de ecou.
Noaptea răsfrânge straniu formele umane cu sufletul închis într-o idee; femeia îngenuncheată începea să semene din ce în ce mai mult cu Toamna…
Vin zorile cu pas înfiorat…
… și Soarele rupând zăgazurile nopții, mângâie cu aur delicat roua târzie de pe ochii morți ai statuii încremenite în culoarea dintre vis și legendă.
Publicată în volumul “Amintirile Mării” – Editura Moroșan, 2003
© Toate drepturile aparțin autorului.
Orice reproducere parțială sau totală a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.
