Culoarea cenușie a cerului în zori îmi amintește că se apropie iarăși iarna. Și iarăși frigul și pustiul va bântui toate sufletele, mai ales aici, la marginea mării. Mă tem de întoarcerea lungilor zile pustii, de singurătate, în care toate vorbele răsună în țipete cu ecouri stranii. Nisip somnoros, mare infinită și cer plumburiu, o nouă iarnă a pământului și a sufletului.
Azi dimineață am mai văzut plecând un stol de cocori. Zburau sus, conturați auriu de razele soarelui. Încă o dată i-am văzut plecând, încă o dată i-am văzut purtând vara pe aripile lor, ducând-o cu ei. Totuși, o ultimă fărâmă de vară a rămas, în acest ultim cocor care n-a plecat încă, în acest cocor care vine spre mine mergând agale pe plajă.
”Să nu pleci și tu”, l-am rugat. ”Dacă rămâi, frații tăi vor dori și ei să rămână cu tine, ca să nu te lase singur. Și astfel și vara va rămâne aici pentru că ea există numai unde sunteți voi și fără aripile voastre care s-o poarte departe, ea nu va mai putea pleca. Toate vietățile pământului, ale pădurii și ale mării se vor bucura dacă voi nu plecați fiindcă dacă voi rămâneți, nu va mai fi niciodată iarnă”
”Poate că ai dreptate”, mi-a răspuns cocorul. ”Dar acum e târziu. Poate iarna viitoare, cine știe… Acum însă trebuie să plec. Frații mei sunt deja plecați și eu trebuie să-i ajung din urmă, altfel iarna mă va ucide. Am venit doar să-mi iau rămas bun. Să mă aștepți fiindcă la primăvară o să mă întorc. O să-mi fie dor de tine. La revedere, pescărușule”.
Publicată în revista “Altfel” nr 48 / octombrie 2004
Sursa imaginii: Dreamstime
© Toate drepturile aparțin autorului.
Orice reproducere parțială sau totală a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.
