Iubea podul acela. Nu doar îi plăcea; îl iubea cu adevărat. Și nu pentru că era un punct de atracție turistică, ci pentru amintirile care o legau de el.
Era un pod peste un golf marin unde valurile, când era furtună, deveneau furioase și loveau stânca din jur udând cu apă sărată scândurile podului. Totuși, el rămânea în același loc, fragil, dar puternic, cu silueta sa grațioasă conturându-se pe cerul frumos colorat la asfințit, acolo, la marginea mării.
Acel pod era exact în orașul în care locuia el. Iar când erau împreună mergeau des acolo, seara. Le plăcea să stea pe marginea lui, legănându-și picioarele în aer și să privească noaptea înstelată, respirând mirosul mării. Își amintea toate acestea zâmbind înspre trecut, ȋnspre acele clipe tandre.
Acolo îi spusese prima oară „Te iubesc“… Cum ar fi putut uita asta? Și tot acolo se duceau după ce se certau… fără să se țină de mână, fără să-și vorbească, doar mergând într-acolo de parcă pașii lor ar fi avut o voință proprie și i-ar fi dus direct la pod. De fapt, podul părea să fie foarte adesea preferat de îndrăgostiți certați, de parcă i-ar fi ajutat să repare lucrurile. Poate că faima de „pod peste ape furtunoase“ îi făcea să creadă că iubirea lor va rezista împotriva oricărei vicisitudini, aşa cum şi podul rezista furiei valurilor.
Dacă doriți să citiți continuarea, achiziționați volumul “Urmele paşilor”
Cititorii din străinătate pot achiziționa cartea în limba română sau în limba engleză
Sursa imaginii: Dreamstime
Apreciați pagina de Facebook a acestei cărți
© Toate drepturile aparțin autorului.
Orice reproducere parțială sau totală a textelor publicate pe acest site web
se poate face numai cu acordul scris al autorului.
