E mult de de când a nins pentru prima oară pe tărâmul fără zăpadă. Odată cu cocorii plecaţi prea devreme s-a dus şi vara cea veşnică lăsând pământul rece şi stins, chiar dacă nimeni n-a ştiut atunci. Mult mai târziu, în miezul iernii, care pentru prima oară nu mai era blând ci aspru şi rece, ninsoarea a prins să cadă… căderi infinite de alb să acopere paşii celui care pleca pentru totdeauna, troienindu-i urmele să nu mai găsească drumul înapoi. De atunci iarna a venit în fiecare an, ca pretutindeni pe pământ, acoperind cu o mantie albă ceea ce mai rămăsese din fostul palat al verii.
Eu sunt acela care ştie când a nins pentru prima oară acolo, departe. Doar pe tălpile mele a mai rămas ceva din ţărâna aurie a drumurilor nesfârşite din ţara fără iarnă, căci în urma mea a nins uitarea din trupul norilor adormiţi pe un cer pe care soarele nu mai avea să strălucească niciodată la fel ca până atunci.
Când ninge, la începutul iernii, îmi amintesc de prima ninsoare. Acea ninsoare care aş fi vrut să nu se-ntâmple niciodată, ca tărâmul verii să rămână mereu un paradis al luminii şi al iubirii, şi-a pus amprenta pe toate zăpezile pământului. De aceea prima ninsoare a iernii este cea mai tristă din toate. Pentru că ea cade atunci când se întâmplă pe pământ ceva ce aminteşte de ninsoarea de demult… şi tot ca atunci, acoperă cu fulgi amestecaţi cu pene din aripile îngerilor urmele celor rămaşi singuri la porţile închise ale iernii, să nu se mai poată întoarce niciodată.
Publicată în revista Altfel nr 4 / 1999
Sursa imaginii: Dreamstime
© Toate drepturile aparțin autorului.
Orice reproducere parțială sau totală a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.
