 |
”Dar nu pentru a-ți spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău
Ci ca să afle crivățul câinesc
Că plec și mor și plâng și te iubesc”
(Adrian Păunescu)
Ce frig îmi va fi în noaptea când mă vei alunga!… Voi sta pe valizele strânse, cu capul pe genunchi, îmbrățișând frigul de afară și din mine, frigul ultimei îmbrățișări refuzate! De m-ai lăsa s-aștept în brațele tale zorii cenușii de dinaintea ultimei plecări…
Dar știu că nu va fi așa, că numai în amarul singurătății mele voi aștepta să se lumineze, dorind să nu mai fie ziuă niciodată și să rămân privindu-te cum dormi, respirând etern frumusețea lunară a somnului tău… Și știu că mult prea repede voi simți pe umăr mâna înghețată a dimineții și că atunci va trebui să înfrunt vântul tăios și sărat și să mă pierd în ceață departe, mereu mai departe, ca apropierea mea să nu te mai rănească…
Iartă-mă dacă nici măcar nisipul melancolic ce voi fi nu va fi încetat să te iubească iar dorul va face cu fiecare zi mai mare deșertul ce sunt… atât de mare că într-o zi va ajunge înapoi la tine și poate vei privi cu un surâs întinderea de nisip fin ce ți se va așterne la picioare.
Iar de va fi așa, să nu te temi să străbați acel pustiu de lumină: voi fi mereu la celălalt capăt al lui, la capătul de unde am început să mă risipesc înspre tine și unde acum doar ochii mi-au rămas să te vegheze și să te ocrotească. La capătul acela străjuit mereu de două fântâni verzi și adânci din care două râuri nesecate izvorăsc mereu ca să astâmpere setea călătorilor rătăciți.
Publicată în revista “Altfel” nr 17 / septembrie 2000
Publicată în volumul “Amintirile Mării” – Editura Moroșan, 2003
Ilustrație de Adela Șerban
© Toate drepturile aparțin autorului.
Orice reproducere parțială sau totală a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.
